. . Un vis, un vis c
iudat este viaţa. În acest vis, cel mai frumos coşmar de care fiecare are să-şi aducă aminte cu dor este imaginat de anii de şcoală petrecuţi în acele bănci mici-mici, venite parcă din povestea lui Guliver , bănci în care eram prezent doar fizic deoarece gândul îmi zbura., de să nu-l mai prinzi. Zbura mai sus de jilavii pereţi în ale căror colţuri lucrau de zor câţiva păianjeni, de să ne înghită pe toţi materia pufoasă şi argintie pe care o ţeseau cu străşnicie. Imaginaţia îmi zbura la castele în care domneau cavaleri, la întâlnirea pe care am ratat-o sau la cea pe care o aşteptam cu sufletul ascuns în spatele unor priviri adolescentine, temătoare. Mii de gânduri despre ceea ce voi face sau despre cărările întortocheate pe care voi apuca mai târziu, mult mai târziu, erau alungate, năucite de glasul răguşit al profesorului de matematică. Numele îmi era pronunţat răspicat şi reveneam nevoit în acea sală prea uzată, dar atât de nouă în ochii mei plini de speranţă.Acum când prima ninsoare cade uşor peste pământul întunecat de atâta căldură şi de oameni nemulţumiţi, fulgii ca nişte îngeri jucăuşi îmi fură gândul către anii de şcoală ce trec pe lânga mine, lăsând în urmă o minte parcă mai încărcată de nebunii copilăreşti, dar şi de imagini de care nu mă voi putea lipsi toată viaţă. Câteodată mă apucă o nostalgie înfricoşătoare când readuc în suflet anii în care aveam timp de şase ore pe zi o familie de aproape treizeci de persoane, ani în care puteam să învăţ mai multe lucruri decât ar fi încăput în frageda mea memorie. Dar eu, ca orice băiat (tânăr şi neliniştit!), preferam să merg minute nesfârşite la baie sau pe terenul de sport, iar când nu plecam din clasă stăteam de vorbă cu profesorii (nişte copii mai mari care îi iubesc pe cei mici şi-i învaţă de bine), punând tot felul de întrebări prin care încercam să le distrag atenţia de la ore. Astfel cele 45 de minute treceau câteodată foarte repede, poate prea repede. Dar timpul astfel irosit se întorcea împotriva mea în a doua oră, deoarece profesorii (copii cuminţi) reveneau la materia pe care o pierduseră, lămurindu-mă pe mine de gravitaţie, războaie şi cromozomi. Atunci secundele deveneau mai lungi ca minutele, iar orele se întindeau leneşe până când suna clopoţelul, simţindu-mă din nou liber (libertate iluzorie de 10 minute, dar câştigată cu forţa invers proporţională somnului). Ce sa mai spun, copil neastâmpărat mai eram si până nu vedeam pe pielea mea că un lucru nu e bun, încercam orice trăsnaie îmi trecea prin căpşorul meu.
Şcoala... ce copil din lumea aceasta nu a dorit măcar o dată să o ungă cu slănină ca să o mănânce câinii? Eu nu numai că am vrut să o dau ca mic dejun patrupedelor, dar am şi încercat acest lucru (în vis sau în realitate, cine mai ştie!).
Tata tăiase porcul şi adusese acasă slănină multă. Ce îmi veni mie în minte! Să iau de acasă o bucată mai mărişoară de slănină, să o pun într-o sacoşă primitoare şi să o camuflez într-un ghiozdan. A doua zi dimineaţă nu am mers la şcoală, ci am fugit pe drumul ocolitor, năstruşnic ca şi isprava plănuită de mine de atâta timp. Când am ajuns în faţa şcolii, am scos slănina din ghiozdan, dar mi-am dat seama că e prea puţină pentru a unge toată şcoala. Cam cinci minute m-am tot gândit unde să ung eu şcoala ca atunci când o vor devora câinii să se năruie. Într-un final m-am decis să o ung într-un colţ. Am scos slănina, am uns bine tot colţul şi am chemat câinii la mine prin tot felul de fluierături. Câinii au venit dar s-au năpustit şi colegii mei (mai nebuni decât mine) care, când au văzut câinii ce dădeau târcoale slăninii, au aruncat cu zeci de pietre în ei, de teamă să nu-i muşte (sau să înfulece o bucată de şcoală). Am fost dezamăgit să văd că şcoala rămâne la locul ei parcă mai sfidătoare ca înainte deoarece a supravieţuit planului meu de a o distruge. În acele clipe am sesizat că armata de apărare a şcolii e alcătuită (uniform!) de toţi învăţăceii şi, atâta timp cât va exista un copil care să-şi dorească să înveţe ceva, şcoala va fi acolo pentru el, gata de bătălie (şi încă ce bătălie, a anilor şi a amintirilor).
Când stau şi mă gandesc la anii de şcoală, dragii ani de şcoală (cei care au trecut...cât despre cei care vor veni cu extemporale şi examene să-i mănânce şi pe ei câinii) parcă îmi vine să mai scriu, şi să tot scriu. Ce frumoşi, dar ştrengari au fost primii ani de liceu. La fizică nu puteam sta în bancă mai mult de zece minute. Îmi aduc bine aminte cum mă tot ceream la baie şi fugeam pe teren în timpul orei să văd cine joacă fotbal şi mai jucam şi eu câte puţin. A fost frumos până şi-a dat seama profesoara de şmecheria asta şi într-o zi m-a lăsat să merg la baie şi a venit după mine. Au, au, ce ceartă am primit atunci, cu toate onorurile! Profesoara a sesizat că pe mine nu mă afectează prea mult muştruluiala primită aşa că a apelat la forurile centrale părinteşti (să vezi atunci militărie!). Cât despre întortocheata chimie nu ştiu nici până astăzi cum am reuşit de fiecare dată să ies la liman. Văzând că vorbim în limbi diferite, profesoara mă asculta din cele mai uşoare lecţii deoarece am avut note destul de mari şi eu nu ştiu multe nici despre atomi sau despre legăturile covalente pe care a trebuit să le învăţ de voie-de nevoie în aşa fel încât dacă mă trezea cineva din nu ştiu ce motiv la miezul nopţii recitam lecţia ca Lacul lui Eminescu (pe care am învăţat-o de frică să nu mă fac de râs la inspecţie). Dar asta e o altă poveste!
Cum şcoala m-a provocat de mic să citesc tot felul de poveşti şi povestiri, nopţile începeau să se preschimbe şi să se lumineze în zile de neuitat petrecute în corturile indienilor, în lagăre, în războaie şi cetăţi; şi iată că dragostea pentru literele încâlcite creştea cu cât mă adânceam între ciudatele pagini ce îmi apăreau în faţă ca nişte umbre mişcătoare. Toata viaţa mea părea să se rezume la romane de tot soiul.
La şcoală de multe ori mergeam nu cu cărţile pentru ore, ci cu romanul pe care încă nu îl terminasem; citeam cu un ochi în carte, si cu unul la tablă (şi dacă aş mai fi avut un ochi ce bine ar fi fost!) până când reuşeam să-l termin. Cu trecerea anilor (şi căderea în vârsta adolescentină a răzvrătirlor de tot felul) nu am mai citit aşa de mult, iar pasiunea pentru lectură a început să scadă; iar acum, când mă gândesc la orele de şcoală petrecute între paginile cărţilor, totul mi se pare a fi doar un vis ce aparţine altei lumi, una încărcată de magie în care, după atâţia ani, mă las purtat tot mai rar.
Oare ce sunt literele? De când eram în clasa întâi m-am tot luptat cu ele. Literele sunt un fel de semne mişcătoare care cuprind în ele o lume, cea în care trăim sau, mai degrabă, în care am vrea să existăm. Aceleaşi litere sunt folosite şi de cei mai mici ce abia ştiu ABECEDARUL , pentru a făuri cuvinte poate, de multe ori, fără înţeles (dar ce are înţeles pe lumea asta?).
Anii de şcoală trec, trec ca-n vis. În fiecare an aştept vacanţa de vară, dar când e vacanţa mi-e dor de şcoală, sau mai degrabă de colegi şi de pauzele pe care toţi le-am dori nesfârşite. Nicăieri nu e ca la şcoală, cu reguli, colegi, distracţie şi disciplină, în niciun loc nu iţi pierzi timpul mai folositor ca la şcoală. Aici am învăţat că pot să învăţ de la oricine şi din orice, din căderi şi din realizări, aici am învăţat că în viaţă nuanţele nu sunt întotdeauna luminoase, dar şi că dracul nu e atât de negru pe cât pare.
Şcoala... cam aşa o văd eu după atâţia ani petrecuţi în ea şi împrejurul ei. Şcoala m-a făcut ceea ce sunt. Dintr-un copil ce nu ştia să scrie bine am ajuns să pot scrie cu ambele mâini; în şcoală am cunoscut dragostea şi al nouălea cer, dar am trăit şi durerea şi dezamăgirea când m-am reîntors pe pământ. În şcoală m-am îndrăgostit de lectură, în ea am trăit cele mai mari eşecuri , dar tot acolo am găsit drumul de întoarcere. Cam asta este povestea mea. Un vis ce pare un coşmar la început, pentru ca, spre final (mult prea târziu!), să îţi dai seama că, de fapt, şcoala e singurul loc din lume unde copilăria rămâne intactă.
Postări
