O LacRima de ..fabula.. -**-

...partea a 2a...

INVATACEL privi atent fiecare albinuta ce stateain fata lui. In partea stanga era amplasata o orga la care un pui de albina nu prea inalt, slabut si cu o fata nu frumoasa statea asezat pe un scaun. Langa el o albinuta la fel de slabuta statea pe un scaun tinandin brate o chitara aproape la fel de mare ca si ea. Inacestora era un grup f partea dreapta a ormat din doua randuri. Fiecare albina avea ceva special, ceva, un lucru dupa care cunosteai ca sunt din plasament dar uimitor, un zambet minunat era pe fata fiecaruia. INVATACEL isi roti privirea si se uita in partea dreapta, in colt unde albinutele ce stateau incarucior. Ele nu aveau pricioruse sau erau cu probleme mai grave de aceea nesesitau o atentie mai deosebita din partea asistentelor dar, mai interesant pentru el era o albina, neagra foarte mare dar care avea o inima de copil, ea ingrijiea de cei din scaunele cu rotile. Ea ai ridica,ai aseza inapoi. Ea ai punea in alta pozitie cand acele albinute paralizate sau bolnave amorţeau, ea ai impingea si ajuta pe toti cei ce aveau noevoie. Cata dragoste a lasat Dumnezeu in inima acelei albine cu deficiente..

Albinutele din centru de plasament incepura sa cante.. Era o cantare pe care INVATACEL o mai auzise de multe ori dar niciodata asa.. in modul acesta, in anturajul acesta. „Suntem o familie unita, suntem o familie reala, familia care iubeste, familia Domnului Isus”. Albinutele cantau cum puteau mai bine. Cantau din inima , orga acompania armonios iar chitara.. splendid, parca niciodata nu a mai auzit chitara sunand in felul acesta. INVATACEL se uita la fiecare albina … versurile cantarii rasunara mai tare, repetand mereu aceleasi cuvinte.. „suntem o familie unita, suntem o familie reala..” o familie. .. aceste albinute fara parinti, fara familie, fara nimic in lume puteau sa cante. : „suntem o familie unita, suntem o familie reala, familia care iubeste…? ” OH…. Cum pot ei sa fie o familie? Cum pot sa se iubeasca ei, albinute care nicimacar nu inteleg ce le spui, nu pot vorbi sau citi.. oh.. cum pot avea atata fericire aceste albinute ce ar trebui sa fie triste? .. uite cata bucurie se citeste pe chipul lor cand spun aceste cuvinte. .. si o lacrima stralucitoare aluneca din ochii impaienjeniti ai micutului INVATACEL.. oh.. cata dragoste au aceste albinute… si eu… eu cat de nemultumit sunt de tot ce am…

.... Doamne , iarta-ma ca nu eram multumit de familia mea, de parintii mei, de infatisarea ce o am..si toare lucrurile ce tu mi le-ai dat.. Te rog ajuta-ma sa fiu intotdeauna multumitor si sa zambesc mereu..:) …

O LacRima de .. fabula .. -*-

In stputul din centrul orasului UITAT se stârni mare valva când se raspandi vestea ca in curând va veni un grup de albinuţe din DEPARTARE.

Mulţi se pregăteau si aşteptau cu foarte mare nerabdare sosirea grupului UN ZAMBET . Zumzet mare se auzea peste tot si cei mai fericiţi si nerabdatori erau albinutele din centrele de plasament asupra carora, se îndrepta atenţia grupului.

INVATACEL era o albinuţa energica dar foarte nemulţumita. Era nemulţumita de familia lui, de părinţi, de casa ce o avea, de fraţii si surorile lui ce plângeau mai mereu dar mai ales de felul cum arata. Credea ca este cea mai urata albinuţa, nu era mulţumit deloc de faptul ca aripioarele lui erau mai transparente ca a celorlalţi si era si mult mai înalt decât cei de vârsta lui. Acestei albinuţe ai era ruşine de felul cum arata.

INVATACEL ai admira foarte mult pe cei din grupul UN ZAMBET fiindcă in urma cu un an petrecu un timp frumos cu ei participând ca voluntar la o excursie pentru albinute cu dezabilitati. In acea excursie invatase multe lucruri de aceea abia aştepta sa vadă cum va fi anul acesta.. sau.. daca se va întâlni cu vechii săi prieteni ANABIS si DEI

Grupul de albinuţe UN ZAMBET ajunseră in oraşul UITAT si incepura imediat treaba.Trecură doua zile de când tinerele albinuţe erau in oraş. Câţiva stupi de albine cu dezabilitati au fost deja vizitate. Veni ziua in care grupul de albinuţe mergea sa viziteze stupul Kincasa. INVATACEL nu avea şcoala aşa ca era bucuros sa se alăture grupului de albinuţe ce aduceau un zâmbet prin cadourile ce le dăruiau celorlalti.

Grupul de tinere albinuţe si INVATACEL intrara in centrul de plasament Kincasa. Pereţii vopsiţi in culori vii le-au urat un călduros bun venit, urare ce a fost repetata cu aceeaşi căldura de cei responsabili cu conducerea plasamentului precum si de albinutele ce stăteau frumos grupate intr-o camera mare.

INVATACEL privi atent fiecare copil ce statea in fata lui. In partea stanga era amplasata o orga la care......

.....-va urma-...

. ..un gaNd siMplu..

Într-o zi de Decembrie am fost admis la cel mai mare centru de recrutare al armatei. M-am înscris bucuros, începând antrenamentul chiar din ziua următoare. Era foarte frumos totul. Exercițiile nu erau grele dacă îţi dădeai silința iar ceilalți soldați te ajutau sa excelezi in fiecare zi. Comandantul la nici o luna mi-a dat un cadou ce-l promisese tuturor celor ce-l cer si îl urmează. Acest cadou consta intr-o armura care te ajuta sa rezişti in lupta cu adversarul tău. Eram foarte perseverent si entuziasmat in acea perioada. In fiecare zi citeam manualul de instrucţiuni fiindcă vroiam sa fiu printre cei mai buni.

După aproape un an am depus jurământul de credinţa. A fost cea mai importanta zi din viaţa mea dar si aceasta a trecut repede lăsând in urma o amintire frumoasa a unei zile de 30 august.

Timpul trecea iar eu deveneam din ce in ce mai bun in ceea ce făceam si in fiecare zi îmi cinsteam cu mai mult devotament generalul si cauza pentru care trebuia sa lupt. Timpul era mai greu acum, in fiecare zi mă luptam si inamicii erau tot mai puternici. Când credeam ca pot lua o pauza alți dusmani dădeau navala iar eu trebuia sa stau necurmat la postul de veghe ca nu cumva sa cad răpus. Multe batalii am dus, multe biruinţe am avut dar printre toate acestea unele batalii le-am pierdut si inamicii mei mă chinuiau de fiecare data când reuseau sa mă doboare la pamant. NU suport gustul înfrângeriiCând sunt trântit la pamant strâng din dinţi, închid palma dreapta imaginându-mi ca am o sabie cu doua taisuri in ea, scutul in cealaltă mana si cu toata puterea ce o am alerg la comandantul meu pentru a cere ajutor fiindcă singur nu pot birui oricât de mult m-am pregătit.

O lupta continua este viata mea, o lupta pe viata si pe moarte, o lupta ce nu o duc cu oamenii căci eu nu am de luptat împotriva oamenilor ci importiva duhurilor răutății (..Efeseni 6:12 Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. ) si de fiecare data când cad trebuie sa mă ridic fiindcă daca am pierdut o batalie nu înseamnă ca nu pot câştiga războiul.

gAnduri simpLe


Va mai amintiți de o rugăciune ce-o învăţăm copii fiind? da ..aia..

"Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi m-nvaţă să fac bine;
Eu sunt mic, Tu fă-mă mare;
Eu sunt slab, Tu fă-mă tare;
In tot locul mă păzeşte şi de rele mă fereşte"
amin

Desigur, sunt mai multe variante.. unele mai lungi altele mai scurte, modificate, nu e originalul și nici nu contează asta. Ceea ce mi-a rămas cu adevărat in inima din aceasta rugăciune sunt versurile 3 și 4 "eu sunt mic, Tu fa-ma mare/ eu sunt slab, Tu fa-ma tare"
Daca eti gata sa te vezi mic,slab, sa-ți vezi defectele și neputinţă ta de a face ce este bine atunci Dumnezeu Își va arata puterea prin tine si te va ajuta sa faci ceea ce este bine si plăcut in ochii Lui. Daca Dumnezeu e cu tine și totuși, vei fi mic, slab in ochii oamenilor, nu te îngrijora, ești mare, tare în ochii lui Dumnezeu.
Tu alegi cui vrei sa placi.

Acum, ca sa zâmbiți puțin vreau sa va spun o .. fabula..

Pe când șoricelul si elefantul erau prieteni,nevoiți sa ajungă pe malul celalalt al uniu rău, cei doi traversau împreună un pod foarte mare. Șoricelul văzând cum se clatină si se îndoaie podul spuse elefantului cu bucurie:
- Prietene, când trecem noi podul se îndoaie sub greutatea noastră !!
....................
Morala : Nu contează cât de mic esti dacă Domnul e cu tine.

o BuCaTica de.. ciOcOlaTa

Stau pe marginea drumui european ce duce spre casa.. a fost o zi foarte grea și sunt destul de obosit.. privesc in stînga in timp ce in partea dreapta arunc doar o privire fugara...dacă m-ați vedea ați înțelege ce fac.. aștept ..nu, mai corect spus stau la ocazie... mașini trec nu pot să spun ca nu..trec și cred ca majoritatea trec in direcția in care aș merge și eu dar niciuna nu oprește. La un moment-dat o doamna dea apropie de mine..mdap.. și pentru ea începe așteptarea . Nu îmi place sa mai fie cineva care merge in aceeași direcție cu mine.. stiu ca astfel prind greu ocazie fiindcă chiar dacă ar opri cineva trebuie sa acord întîietate acestei doamne asa ca eu tot in stație rămîn.. cu gîndul acesta ma uit la magazinul din apropiere .. O ciocolata ar merge cat timp mai am de așteptat. Zis si făcut. ma duc la magazin, iau ciocolata mea aerata preferata si cnd ies asa e.. ati ghicit.. o mașină oprește si pleacă împreuna cu doamna ce aștepta in stație.. bine ca a plecat.. si totuși putea sa mai stea nu ma suparăm .. eu trebuie sa plec din stație abia după-ce termin ciocolata.. încep sa mănînc bucata cu bucata făcînd semn din cînd in cînd șoferilor ce mergeau in direcția dorita de mine. Nimeni nu oprește sa deranjeze un băiat îmbrăcat in negru ce mănîncă ciocolata. .. sau cine știe ce gîndeau ei de nu opreau.. in sfîrșit si ultima bucățica.. m-am uitat mai atent in ambalajul de carton.. nu mai este nimic? nici o șansa.. ce e frumos trece (sau se mananca) repede.. ultima bucatica.. Oare ce gust a avut ciocolata? am ajuns la ultima bucățica si eu nu am savurat-o.. imi părea rau ca o termin.. m-am mai uitat odată la bucata mea de ciocolata alba aerata.. era frumoasa.. si bulele ce se vedeau.. imi place .. am muscat putin sa simt gustul.. mmm.. chiar e buna.. păcat ca se termina.. bucata asta trebuie sa o savurez .. ma gandeam in timp ce cu mana dreapta fac semn ( mai mult din obișnuintă) unui șofer ce venea in viteza..(e o mașina destul de faina, oricum nu oprește, mi-am spus eu) ..dar nu a fost asa.. șoferul a franat destul de brusc si a oprit in fata mea.. a urmat scurta conversație ce conține numele localității in care vrei sa ajungi si răspunsul afirmativ al șoferului dupa care m-am pus pe scaunul din fata.. m-am uitat la șofer.. era un om de vreo 36-38 ani .. destul de plinuț ..cu ambele maini pe volan si.. centura pusa.. mi-am pus si eu centura (fiindcă nu doream sa imi atragă el atenția..) in mașină era cld iar eu.. eu am rămas cu bucata de ciocolata in mana.. pe furiș m-am uitat la ea.. era buna.. acum a trebuit sa oprească si asta? nici nu am terminat de tot ciocolata.. sa o mananc acum nu pot.. ce-ar spune șoferul.. am început sa privesc afara si sa ma gîndesc la ceva dar orice făceam gîndul imi zbura iar la bucățica mea de ciocolata.. acum nu mai era asa frumoasa.. începea sa se topească .. in 40 de minute (cat timp a durat călătoria) bucățica mea de ciocolata s-a topit aproape de tot iar eu.. eu cînd am coborît la destinație eram murdar pe mana.. cu glandul la gustul dulce acrisor al ciocolatii... si tot ce am putut sa fac a fost... mdap.. sa iau un șervețel si sa scap si de ce a mai ramas din bucata de ciocolata topita si întinsa printre degete .. săraca bucățică de ciocolata ..ce soarta a avut !! :))

. gANduRY..

Un om a visat ca mergea pe malul marii alaturi de Dumnezeu.
Pe cer au inceput sa se arate, una cate una, scene din viata lui.
In multe din ele a observat doua urme de pasi pe nisip:urmele pasilor lui si urmele pasilor lui Dumnezeu.
A remarcat insa ca ,de multe ori de-a lungul vietii lui , era doar un singur rand de urme.
Si tocmai in momentele cele mai triste si mai grele!
Pus pe ganduri ,L-a intrebat pe Dumnezeu:

“-Doamne, mi-ai promis ca daca Te urmez , vei merge alaturi de mine toata viata mea.
Dar cand am fost in cele mai mari necazuri , a ramas doar un singur rand de urme.
Nu inteleg de ce m-ai lasat singur tocmai cand aveam mai mare nevoie de tine!”


Domnul i-a raspuns:

” -Scumpul meu copil, Eu te iubesc si nu te voi parasi niciodata.
In momentele de incercare si suferinta,ai vazut doar un singur rand de urme,pentru ca EU te-am luat in brate…”

\..mEdiTaTi3

. . . .Şcoala, cel mai frumos coşmar al copiilor
. . Un vis, un vis ciudat este viaţa. În acest vis, cel mai frumos coşmar de care fiecare are să-şi aducă aminte cu dor este imaginat de anii de şcoală petrecuţi în acele bănci mici-mici, venite parcă din povestea lui Guliver , bănci în care eram prezent doar fizic deoarece gândul îmi zbura., de să nu-l mai prinzi. Zbura mai sus de jilavii pereţi în ale căror colţuri lucrau de zor câţiva păianjeni, de să ne înghită pe toţi materia pufoasă şi argintie pe care o ţeseau cu străşnicie. Imaginaţia îmi zbura la castele în care domneau cavaleri, la întâlnirea pe care am ratat-o sau la cea pe care o aşteptam cu sufletul ascuns în spatele unor priviri adolescentine, temătoare. Mii de gânduri despre ceea ce voi face sau despre cărările întortocheate pe care voi apuca mai târziu, mult mai târziu, erau alungate, năucite de glasul răguşit al profesorului de matematică. Numele îmi era pronunţat răspicat şi reveneam nevoit în acea sală prea uzată, dar atât de nouă în ochii mei plini de speranţă.
Acum când prima ninsoare cade uşor peste pământul întunecat de atâta căldură şi de oameni nemulţumiţi, fulgii ca nişte îngeri jucăuşi îmi fură gândul către anii de şcoală ce trec pe lânga mine, lăsând în urmă o minte parcă mai încărcată de nebunii copilăreşti, dar şi de imagini de care nu mă voi putea lipsi toată viaţă. Câteodată mă apucă o nostalgie înfricoşătoare când readuc în suflet anii în care aveam timp de şase ore pe zi o familie de aproape treizeci de persoane, ani în care puteam să învăţ mai multe lucruri decât ar fi încăput în frageda mea memorie. Dar eu, ca orice băiat (tânăr şi neliniştit!), preferam să merg minute nesfârşite la baie sau pe terenul de sport, iar când nu plecam din clasă stăteam de vorbă cu profesorii (nişte copii mai mari care îi iubesc pe cei mici şi-i învaţă de bine), punând tot felul de întrebări prin care încercam să le distrag atenţia de la ore. Astfel cele 45 de minute treceau câteodată foarte repede, poate prea repede. Dar timpul astfel irosit se întorcea împotriva mea în a doua oră, deoarece profesorii (copii cuminţi) reveneau la materia pe care o pierduseră, lămurindu-mă pe mine de gravitaţie, războaie şi cromozomi. Atunci secundele deveneau mai lungi ca minutele, iar orele se întindeau leneşe până când suna clopoţelul, simţindu-mă din nou liber (libertate iluzorie de 10 minute, dar câştigată cu forţa invers proporţională somnului). Ce sa mai spun, copil neastâmpărat mai eram si până nu vedeam pe pielea mea că un lucru nu e bun, încercam orice trăsnaie îmi trecea prin căpşorul meu.
Şcoala... ce copil din lumea aceasta nu a dorit măcar o dată să o ungă cu slănină ca să o mănânce câinii? Eu nu numai că am vrut să o dau ca mic dejun patrupedelor, dar am şi încercat acest lucru (în vis sau în realitate, cine mai ştie!).
Tata tăiase porcul şi adusese acasă slănină multă. Ce îmi veni mie în minte! Să iau de acasă o bucată mai mărişoară de slănină, să o pun într-o sacoşă primitoare şi să o camuflez într-un ghiozdan. A doua zi dimineaţă nu am mers la şcoală, ci am fugit pe drumul ocolitor, năstruşnic ca şi isprava plănuită de mine de atâta timp. Când am ajuns în faţa şcolii, am scos slănina din ghiozdan, dar mi-am dat seama că e prea puţină pentru a unge toată şcoala. Cam cinci minute m-am tot gândit unde să ung eu şcoala ca atunci când o vor devora câinii să se năruie. Într-un final m-am decis să o ung într-un colţ. Am scos slănina, am uns bine tot colţul şi am chemat câinii la mine prin tot felul de fluierături. Câinii au venit dar s-au năpustit şi colegii mei (mai nebuni decât mine) care, când au văzut câinii ce dădeau târcoale slăninii, au aruncat cu zeci de pietre în ei, de teamă să nu-i muşte (sau să înfulece o bucată de şcoală). Am fost dezamăgit să văd că şcoala rămâne la locul ei parcă mai sfidătoare ca înainte deoarece a supravieţuit planului meu de a o distruge. În acele clipe am sesizat că armata de apărare a şcolii e alcătuită (uniform!) de toţi învăţăceii şi, atâta timp cât va exista un copil care să-şi dorească să înveţe ceva, şcoala va fi acolo pentru el, gata de bătălie (şi încă ce bătălie, a anilor şi a amintirilor).
Când stau şi mă gandesc la anii de şcoală, dragii ani de şcoală (cei care au trecut...cât despre cei care vor veni cu extemporale şi examene să-i mănânce şi pe ei câinii) parcă îmi vine să mai scriu, şi să tot scriu. Ce frumoşi, dar ştrengari au fost primii ani de liceu. La fizică nu puteam sta în bancă mai mult de zece minute. Îmi aduc bine aminte cum mă tot ceream la baie şi fugeam pe teren în timpul orei să văd cine joacă fotbal şi mai jucam şi eu câte puţin. A fost frumos până şi-a dat seama profesoara de şmecheria asta şi într-o zi m-a lăsat să merg la baie şi a venit după mine. Au, au, ce ceartă am primit atunci, cu toate onorurile! Profesoara a sesizat că pe mine nu mă afectează prea mult muştruluiala primită aşa că a apelat la forurile centrale părinteşti (să vezi atunci militărie!). Cât despre întortocheata chimie nu ştiu nici până astăzi cum am reuşit de fiecare dată să ies la liman. Văzând că vorbim în limbi diferite, profesoara mă asculta din cele mai uşoare lecţii deoarece am avut note destul de mari şi eu nu ştiu multe nici despre atomi sau despre legăturile covalente pe care a trebuit să le învăţ de voie-de nevoie în aşa fel încât dacă mă trezea cineva din nu ştiu ce motiv la miezul nopţii recitam lecţia ca Lacul lui Eminescu (pe care am învăţat-o de frică să nu mă fac de râs la inspecţie). Dar asta e o altă poveste!
Cum şcoala m-a provocat de mic să citesc tot felul de poveşti şi povestiri, nopţile începeau să se preschimbe şi să se lumineze în zile de neuitat petrecute în corturile indienilor, în lagăre, în războaie şi cetăţi; şi iată că dragostea pentru literele încâlcite creştea cu cât mă adânceam între ciudatele pagini ce îmi apăreau în faţă ca nişte umbre mişcătoare. Toata viaţa mea părea să se rezume la romane de tot soiul.
La şcoală de multe ori mergeam nu cu cărţile pentru ore, ci cu romanul pe care încă nu îl terminasem; citeam cu un ochi în carte, si cu unul la tablă (şi dacă aş mai fi avut un ochi ce bine ar fi fost!) până când reuşeam să-l termin. Cu trecerea anilor (şi căderea în vârsta adolescentină a răzvrătirlor de tot felul) nu am mai citit aşa de mult, iar pasiunea pentru lectură a început să scadă; iar acum, când mă gândesc la orele de şcoală petrecute între paginile cărţilor, totul mi se pare a fi doar un vis ce aparţine altei lumi, una încărcată de magie în care, după atâţia ani, mă las purtat tot mai rar.

Oare ce sunt literele? De când eram în clasa întâi m-am tot luptat cu ele. Literele sunt un fel de semne mişcătoare care cuprind în ele o lume, cea în care trăim sau, mai degrabă, în care am vrea să existăm. Aceleaşi litere sunt folosite şi de cei mai mici ce abia ştiu ABECEDARUL , pentru a făuri cuvinte poate, de multe ori, fără înţeles (dar ce are înţeles pe lumea asta?).
Anii de şcoală trec, trec ca-n vis. În fiecare an aştept vacanţa de vară, dar când e vacanţa mi-e dor de şcoală, sau mai degrabă de colegi şi de pauzele pe care toţi le-am dori nesfârşite. Nicăieri nu e ca la şcoală, cu reguli, colegi, distracţie şi disciplină, în niciun loc nu iţi pierzi timpul mai folositor ca la şcoală. Aici am învăţat că pot să învăţ de la oricine şi din orice, din căderi şi din realizări, aici am învăţat că în viaţă nuanţele nu sunt întotdeauna luminoase, dar şi că dracul nu e atât de negru pe cât pare.
Şcoala... cam aşa o văd eu după atâţia ani petrecuţi în ea şi împrejurul ei. Şcoala m-a făcut ceea ce sunt. Dintr-un copil ce nu ştia să scrie bine am ajuns să pot scrie cu ambele mâini; în şcoală am cunoscut dragostea şi al nouălea cer, dar am trăit şi durerea şi dezamăgirea când m-am reîntors pe pământ. În şcoală m-am îndrăgostit de lectură, în ea am trăit cele mai mari eşecuri , dar tot acolo am găsit drumul de întoarcere. Cam asta este povestea mea. Un vis ce pare un coşmar la început, pentru ca, spre final (mult prea târziu!), să îţi dai seama că, de fapt, şcoala e singurul loc din lume unde copilăria rămâne intactă.

doar..1 gaNd

Sincer ..-.. sinécéra

Astăzi intrând pe messenger am citit următorul status “în ziua de azi toți sunt cu doua fete! toți ! “ nu am dat prea mare importanta acestei afirmații fiindcă sunt obișnuit sa aud asemenea cuvinte. M-am întins pe pat și m-am lăsat în voia gândurilor când colo m-am trezit ca aud acele cuvinte ce le-am citit “în ziua de azi toți sunt cu doua fete! Toți!” într-un fel era ceva interesant și foarte real, autentic. M-am trezit întrebându-ma cum sunt eu? Oare sunt cu doua fete? Stand asa mi-am amintit de un cuvânt ce are o istorie destul de ciudata ași putea spune și care m-a ajutat sa vad cu adevărat cum oamenii pot sa fie cu doua fete. Oamenii pot sa aleagă dacă vor sa fie sau nu sinceri cu tine și cu ei. Ei pot sa afișeze un zâmbet când inima le este plina de ura de ura, pot sa te laude, sa te îmbrățișeze după care te vând, te bârfesc. Ca exemplu de om cu doua fete ce îmi trece acum prin minte este Iuda care printr-o sărutare l-a vândut pe Isus.. dar sa va povestesc originea cuvântului SINCER. Este un cuvânt folosit destul de des de noi dar putini ai știu originea..
*SINCER provine din limba latina de la cuvântul sinécéra. El s-a format printr-un obicei antic. In antichitate când nu exista emailul,porțelanul,exista pământul și oamenii făceau vase din pământ, din lut, le ardeau în foc și ele deveneau tari. Exista atunci ca și astăzi afaceri de construire de vase de lut și oamenii care construiau vase de lut aveau o mare pierdere. Multe dintre vase când le băgau Ia foc sa se ardă crăpau și ei trebuia sa la arunce și n-aveau profit de aceea au inventat o șmecherie. Au inventat o metoda de a avea profit. Au făcut ceara și au ceruit vasele și prin interior și prin exterior, adică le-au dat cu ceara ca și cu vopsea și prin interior și prin exterior și crăpătura s-a astupat cu ceara și când eu mergeam la piața sa cumpăr vasul el îmi dădea un vas crăpat dare eu nu-l vedeam pentru-ca crăpătura, fisura, era acoperita cu ceara. Il duceam acasă și când puneam ceva fierbinte în el ceara se topea și crăpătura devenea evidenta și eu vedeam ca omul m-a păcalit, m-a înșelat da nu mai puteam sa ma duc sa-i dau vasul înapoi. Atunci oamenii au inventat și ei o metoda de a verifica vasele. Mergeau al târg, la piața, cu foc. Aprindeau un foc și îl băgau în cana, în oala și unde era crăpătura mascata cu ceara se vedea o raza de lumina și omul care cumpăra ai spunea celui care vindea.. vasul asta nu e sinécéra, vasul asta e plesnit, are fisura, vrei sa ma inseli, nu e sinécéra. De aici s-a format cuvantul sincer .. adica ai fisura si vrei sa te ascunzi. Te manjesti cu ceara , vii la mine si ma imbratisezi, ma bati pe umeri si imi spui Domnul sa te binecuvinteze dar cine stie ce este in sufletul tau. Sunt eu sinécéra? Va veni intr-o zi focul si c eara se va topi si deabia atunci voi ramane gol, cu fisura mea inaintea lui Dumnezeu si el imi va spune : Dute de la Mine blestematule ca nu te cunosc, nu vor ramane lange Mine oameni cu fisuri, oameni care isi protejeaza fisura si nu vor sa se expuna harului mantuitor, sa primeasca iertare si sa se pocăiască.
Haideti sa nu fim cu doua fete ci sa fim SINCERI cu Domnul dar si cu cei din jur, sa fim sinécéra adica sa fin asa cum suntem noi,cu calitati si defecte. Imi place mult citatul “fii ceea ce esti si daca acest lucru nu e de ajuns pentru cineva atunci acel cineva nu e de ajuns pentru tine “
* povestea despre cuvantul sincer am auzito si eu intro perdica de-a fratelui luigi mitoi http://www.predic.ro/predici-audio/14-luigi-mitoi/822-otrava-senzualitii-pofta.html  

De Ce ??

De ce sunt prietenii rari ca măselele în gura găinii? De ce Setilă umblă mereu cu paiele la el şi în ochii lui eşti doar un posibil borcan din care să soarbă? De ce Fomilă îţi e prieten numai când e vreun McDonald prin preajmă? De ce Gerilă s-a însurat în Siberia şi te sună numai cu taxă inversă de Revelion? De ce Făt-Frumos nu ne-a spus că în drumul spre nemurire dai des de Spâni cu sisteme antivise?

De ce semănăm tot mai mult cu roboţii pe care-i făceam în copilărie din pachetele de ţigări? De ce au tăcut şi nu ne-au spus nimic? De ce nu au schiţat măcar un zâmbet ironic? Au ştiut că vom semăna cu ei şi au tăcut. Au ştiut că în fiecare zi vom face aceleaşi lucruri în cele mai mici detalii. Ne vom trezi la aceeaşi oră 5 şi 10, aceeaşi alarmă de ceas ne dă trezirea, aceiaşi paşi îi facem, acelaşi oftat lung, aceleaşi întrebări existenţiale. Aceiaşi dinţi spălăm până se subţiază. Aceiaşi oameni îi salutăm fără chef. Aceleaşi emoţii în preajma şefului. Acelaşi salam mâncat în fugă. Aceeaşi cafea cu acelaşi gust şi aceleaşi eterne două linguri de zahăr şi două linguriţe de lapte. Acelaşi orizont sărac văzut prin puţinele ferestre prăfuite ale firmei. Aceleaşi invidii zilnice şi întotdeauna după servirea mesei. Omul după ce a umplut stomacul vaccinează apoi şi sufletul cu morfină, cu bârfă, cu ce poate, numai cu Dumnezeu nu. Aceleaşi glume. Aceeaşi tastatură cu care să baţi idei, gânduri, singurătăţi. Aceeaşi casă găseşti la întoarcere. Acelaşi om te-ai întors. Nu chiar!... mai bătrân cu 10 ore. Întotdeauna aceiaşi puţini fraţi te sună şi întotdeauna pentru o favoare, o nevoie. Absolut acelaşi program de duminica, cu aceeaşi rânduială sfinţită de timp, cum bine spunea Dostoievski. Aceleaşi cuvinte spuse într-o ordine impecabilă: „Ne bucurăm să fim din nou împreună în Casa Domnului...“. Dar asta exprimă doar prin vorbe pentru că faţa scoate la imprimantă o cu totul altă stare. Feţele noastre le-am dresat să fie ca ceasul din gară... cu două feţe, cu două părţi. Apoi acelaşi sfârşit cu aceeaşi bucurie de data asta neprefăcută, bucuria izbăvirii de sub povara programului. Aceiaşi fraţi mereu cu aceleaşi întrebări de genul: „Ce mai faci?“ şi mereu neprivindu-te în ochi. Desigur aceleaşi răspunsuri: „Bine... mulţumim Domnului pentru toate lucrurile, din mâna Lui... maca-maca, bla-bla... ei ce să faci, la toţi ne e greu, dar nu la toţi la fel“. Criza financiară a adus şi un lucru bun. A mai îmbogăţit repertoriul sărac cu o întrebare: „Cum merge lucrul?”. Răspuns: “Frate, firma unde lucram a intrat în faliment, dar mulţumesc Domnului că ne-a binecuvântat cu fraţi mulţi şi buni şi... apropo m-am gândit să vin împreună cu familia până la tine să-mi dai numai un pahar cu apă că mi-e foame şi nu am unde să dorm.”

Aceleaşi vechi repetabile zile şi totuşi noi? Aceleaşi bucurii scurte, aceleaşi necazuri lungi. În acelaşi incubator al singurătăţii stăm consumându-ne existenţa, achitând datorii, stomacuri, instincte primare, fugărind vântul prin labirintul lumii. Viaţa-i o luptă, dar noi luptăm numai cu somnul.

De ce această robotizare a vieţii spirituale? Nimic nu ne mai poate surprinde. Noi nu trăim prin credinţă, ci trăim cu credinţa ca nimic şi nimeni să nu ne tulbure searbăda viaţă pe care credem că o trăim.

Suntem noi oare bine? Suntem noi oare cu Cristos? Suntem noi oare creştini? Suntem noi oare fraţi? Suntem noi oare pe cale? Suntem noi oare în viaţă? Suntem noi oare în adevăr? Suntem noi oare spre Cer?

De ce atâta vrajbă, ură? De ce atâtea biserici? Unde-i biserica? Mi-e frică!

meditatie preluata de pe ciresarii


Un vas din Tonga soseste in miez de noapte aproape de tarm. La bordul acestuia toti sunt pregatiti de lupta, insa comandantul vasului anunta ca este bine sa astepte pana dimineata si apoi vor ataca. Este insa prea greu de asteptat pentru unul dintre membrii echipei, asa ca ia una dintre barci si, fara a da de stire celorlalti, merge prin intuneric pana la mal. De acolo inainteaza spre tabara inamicului si in miez de noapte ajunge la o locuinta unde statea un misionar crestin ce fusese acceptat de tribul impotriva caruia se uneltea lupta.

Cum razboiul si ura impotriva fijienilor sunt parte din inima oricarui soldat tongolez, acesta patrunde in acea locuinta si fara a sta pe ganduri il decapiteaza pe misionar. In miez de noapte se reintoarce la vas si a doua zi dis de dimineata urmea
za atacul asupra celor din Fiji, oameni recunoscuti pentru cruzimea si canibalismul lor.

Dupa multe ore de lupte, fijienii reusesc sa castige lupta si sa prinda vii mai multi lideri si luptatori tongalezi, printre care si pe cel care il omorase pe misionarul crestin. In urma mai multor cercetari se afla ca acest barbat este ucigasul misionarului si se hotaraste uciderea lui iar apoi este mancat.

Mai mult insa decat atat, urmasii lui, caci avea deja copii, s-au imbolnavit de lepra, si nu doar atat, dar si copiii lor au avut lepra, si copiii copiilor lor au avut lepra si asta vreme de cinci generatii, adica pana in zilele noastre, caci intamplarea se petrecea cu mai bine de 100 de ani in urma. Si, ca interventia lui Dumnezeu sa fie divina in acest lant de blestem ce a venit asupra acestei familii, primul copil din familie care s-a nascut fara lepra, si cel de la care am auzit toata aceasta poveste socanta, avea sa devina el insusi misionar crestin.

Chiar daca perspectiva seculara nu ne da dreptul sa ne gandim la implicatii care vor afecta generatii, totusi Dumnezeu zdrobeste aceste tipare vremelnico-demonice, demonstrandu-ne ca nu noi stapanim lumea, ci El, ca ceea ce semanam, vom culege. E trist, cand alegem sa devenim unelte in mana inselatorului alegem de fapt sa atragem asupra noastra consecinte care se vor rasfrange si asupra copiilor si copiilor copiilor nostri.

Si as mai descrie si alte aspecte care trebuiesc retinute - cand cineva se atinge de oamenii lui Dumnezeu se atinge de Cel ce i-a trimis. Uciderea acestui misionar in urma cu mai bine de o suta de ani, a insemnat mult pentru Dumnezeu, care ingaduie consecinte vreme de cinci generatii. Si asta arata ca avem pret in ochii Lui, ca nu ne pierdem vremea urmandu-L, ca asa cum spune psalmistul "El nu doarme, nici nu dormiteaza".

Cand alegem sa fim partenerii lui Dumnezeu alegem de fapt cu mult mai mult decat ne gandim noi. Alegem sa umblam in binecuvantare si binecuvantarea aceasta nu va fi numai pentru noi ci va fi si pentru generatiile de dupa noi. Si aceasta nu numai pentru cei care suntem aici departe de casa, ci pentru oricine dintre noi care suntem devotati ascultarii de El.

"Nu va inselati:, Dumnezeu nu Se lasa sa fie batjocorit.” Ce seamana omul, aceea va si secera. Cine seamana in firea lui pamanteasca, va secera din firea pamanteasca putrezirea; dar cine seamana in Duhul, va secera din Duhul viata vecinica. Sa nu obosim in facerea binelui,” pentru ca, in ciuda a ceea ce ochiul poate sa vada, sunt nespus mai multe implicatii pe care nu le putem vedea.

Asa ca va provoc sa ridicati capetele care poate s-au plecat obosite, sa privim spre gloriosul Lider si Domn al tuturor generatiilor si sa "dam Domnului ce este al Domnului" pentru ca la vremea Lui, El sa ne inalte.

Te binecuvantam Doamne ca esti Suveran si Atotintelept in tot ce faci si ca nimic, dar nimic din ceea ce facem pentru Tine, nu ramane fara rasplata ! Pastrand acest gand, ajuta-ne sa iti dam Tie totul, caci totul primim de la Tine, Amin!


articol preluat de pe resursecrestine.ro

gAnduRy

atunci cînd sminteam ca nimeni n ma înțelege.. cînd vedeam că toți rad de mine și-mi sminteam viața ca o povara .. atunci Tu.. Tata ai privit la mine și mi-ai întins o mana de-ajutor... cînd sminteam ca mai părăsit și-mi venea sa e strig în noaptea vieții mele .. atunci Tu, mai făcut sa vad mana Ta în toate și mi-ai cerut răbdare și credința.
O Tata Sfînt ce ești în ceruri ce minunata este prezenta ta în viata mea.. atunci cînd nimeni nu ma înțelege eu pot sa vin la tine și atunci știu căci tu ești cel ce ma vei asculta și îmi vei da ajutor în clipele grele din viata... Isuse drag îmi ești ajutor atunci cînd încercarea vine știu căci numai la tine este alinare...:D

Zîmbește.. Isus te iubește .. :)

In Siberia, unde temperaturile scad pama la -30*C sau chiar mai jos un grup format din 30 de creștini a fost prins de un pluton de soldați. Ca pedeapsa generalul plutonului i-a dezbrăcat pe toți creștinii și i-a lăsat sa moara înghețați în ger. pentru cei ce vroiau sa scape de moarte a trasat o linie în fata acelor oameni și le-a spus ca cei ce se vor lasă de Dumnezeu sa treacă e acea linie și sa vina sa-și ia hainele și sa se încălzească la foc împreuna cu el și ceilalți soldați ce ai păzeau.
Pe când păzea acei oameni generalul a văzut ce prin vis deasupra creștinilor 30 de cununi de aur și 30 de haine albe ce erau pregătite pentru acei credincioși ce erau gata sa moara pentru Hristos.
Deodată unul din cei aflați în acel grup s-a ridicat și a pășit spre foc arătând astfel ca el se leapădă de Hristos. Generalul se gândea la cununele și hainele ce le văzuse și a înțeles ca Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce erau gata sa moara pentru El. Fara sa stea mult pe gânduri generalul și-a dat jos hainele și a mers el în locul celui ce s-a lepădat de Hristos, mărturisind astfel credința ce i-a cuprins inima. Curând au murit toți credincioșii și generalul împreuna cu ei..
Am citit aceasta mărturie într-o revista cred.. nu mai știu cât timp e de atunci dar acum mi-a revenit în memorie atât de vie.. atunci acel om l-a părăsit pe Isus pentru un foc, haine, pentru viata lui care și asa s-a sfârșit. Iuda l-a vândut pe 30 de arginti, Petru s-a lepădat de el fiindcă voia sa-și scape viata, mulți dintre noi îl vindem pe droguri, alcool, tutun, distracții de o clipa, bucurii care ne fac sa ne smintim apoi mai goi, mai nefericiți, mai singuri. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa se gândească mai mult la cununa ce ne așteaptă dacă vom termina cu bine alergarea de pe acest pământ căci viata noastră se va sfârși mai devreme sau mai târziu dar cununa nu o vor primi decât cei ce s-au luptat și au biruit.
Ce vie ar trebui sa fie în inimile noastre mărturia lui Pavel .. .. 2Tim 4:7,8 M-am luptat lupta cea buna, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum ma așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea“, Domnul, Judecătorul cel drept. Si nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.
Doamne ajuta-ne !

..Romani 8:28..

Omul de care se foloseste Dumnezeu!


Timotei este un baiat sincer, cu o inima mare pentru Dumnezeu si cu o dorinta puternica de a-I fi pe plac, de a trai in sfintenie.

Cine este Acesta? s-a intrebat si Timotei si se intreaba atatia astazi cand privesc inspre Christos… Oamenii Il vad in multe feluri…un doctor, profet, ….si fiecare adauga la aceasta lista interminabila.

Intrebarea ce ramane valabila este urmatoarea: pentru tine,…. cine este Isus Christos? Cine este?


~ In chimie, a transformat apa in vin.
~In biologie, S-a nascut fara a fi conceput natural.
~In fizica, a sfidat legea gravitatiei cand S-a ridicat la cer.
~ In economie a contracarat legea cresterii costurilor relative (diminishing return) cand a hranit 5000 de oameni cu 2 pesti si 5 paini.
~ In medicina, a vindecat bolnavii si orbii fara a le administra nici un fel de medicament.
~ In istorie, El e inceputul si sfarsitul (Alfa si Omega).
~ In guvernare, a spus ca poate fi numit Consilierul minunat, Printul Pacii.
~In religie, a spus ca nimeni nu ajunge la Tatal decat prin El;
~N-a avut servitori, si totusi I se spunea Stapan.
~N-a avut diploma, si totusi I se spunea Invatator.
~N-a avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator.
~N-a avut armata, si totusi se temeau de EL.
~N-a castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea.
~N-a comis nici o crima, si totusi L-au rastignit.
~A fost inmormantat, si totusi traieste si azi.

Numai atunci cand il descoperi pe Christos cu adevarat, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mantuitor, numai atunci poti sa intelegi sensul cuvintelor libertate, iubire, fericire…

Numai atunci intelegi ca viata nu trebuie traita oricum, ci in sfintenie, Nu existapacate mari sau pacate mici.. In ochii lui Dumnezeu, pacatul e pacat! Nu categoriseste Dumnezeu pacatele noastre. Sa furi o agrafa chiar, este pacat in ochii Sai si fiecare pacat va fi condamnat de El in ziua aceea. Insa, este speranta! Dumnezeu uraste pacatul, dar iubeste pacatosul! ne reaminteste Timotei avertizandu-ne totodata ca exista un timp, cata vreme se zice astazi, de a ne impaca cu El.

Dumnezeu sa ne ajute pe fiecare sa ne traim cu adevarat viata in sfintenie si in pocainta!

stiri

zonele de persecutie

Doi din trei oameni de pe glob trăiesc în ţări cu nivel înalt de restricţii religioase, a aflat Centrul Pew Research.

64 de ţări din 198 de ţări şi teritorii – cam două treimi din ţările lumii – au restricţii religioase mari sau foarte mari. Deşi o minoritate de ţări sunt restrictive, aceste ţări au o populaţie mare. Aceasta înseamnă că aproape 70% din cei 6,8 miliarde de oameni ai lumii trăiesc în restricţii religioase, afectând cel mai mult minorităţile religioase.

Conform analizei Centrului, nivelele cele mai înalte de restricţii se întâmplă în Arabia Saudită şi Iran, unde guvernul cât şi ostilitatea socială rezultă în nivele mari de restricţii cu privire la credinţe şi practici religioase.

Totuşi, în alte ţări cum ar fi Vietnam şi China, există un nivel mare de restricţii ale guvernului cu ostilităţi sociale moderate sau slabe. Un nivel slab de restricţii guvernamentale şi puternice ostilităţi sociale există în Nigeria şi Bangladeş.

Dintre toate regiunile, regiunea Estul Mijlociu – Africa de Nord are cele mai mari restricţii religioase guvernamentale şi sociale, în timp ce ţările din America sunt regiunile cu cele mai mici restricţii din ambele părţi.

Privind la primele 25 de ţări cele mai populate, cele mai restrictive sunt Iran, Egipt, Indonezia, Pakistan şi India. Cele mai puţin restrictive sunt Brazilia, Japonia, Statele Unite, Italia, Africa de Sud şi Regatul Unit al Marii Britanii.
continuare...

stiri

Crestinismul - cea mai persecutata religie din lume


Creştinismul este religia cea mai persecutată din lume. Acest lucru reiese din raportul pentru anul 2009, prezentat de biroul principal al organizaţiei catolice “Biserica în Nevoie”. Aproape 80% din toate cazurile de persecuţie religioasă în lume se întâlneşte la creştini, indiferent de confesiunea pe care o împărtăşeşte. Cele mai multe persoane sunt ucise din cauza credinţei în: Irak, India, precum şi în Nigeria, Pakistan şi Egipt. După cum susţine purtatorul de cuvant al organizaţiei “Biserica

în Nevoie” - Berthold Pelster “procentul ridicat de persecuţie a creştinilor se datorează faptului că creştinismul este religia cea mai mare din lume. În prezent, aproximativ 2 miliarde de oameni se declară a fi creştini.

Pentru comparaţie: în jur de 1.5 miliarde de oameni sunt musulmani, iar Hinduism-ul este ales de către aproximativ 1 miliard de oameni. Nu este surprinzător faptul că cel mai mult creştini sunt persecutaţi, dar asta nimic nu justifică”- a mai adăugat Pelster.Potrivit studiului “Biserica în Nevoie”, în acest an, două tendinţe sunt evidente. În primul rând, reducerea numărului de hărţuire a crestinilor din partea ateilor. Potrivit lui Berthold Pelster, “ţări precum China sau Cuba, având în vedere criza economică prin care trec, trebuie să conlucreze cu toate grupurile sociale.” Cu toate acestea, pe de altă parte, a crescut numărul persecuţiei pe motive religioase. În ţări precum Pakistan, Nigeria, Arabia Saudită şi Egipt, creştinii au fost atacaţi în primul rând de către extremişti.

Cele mai multe probleme apar la creştinii din Irak. Conform datelor recente, de la aproximativ un milion de crestini în ultimii ani au rămas doar 250 de mii credincioşi. Pelster a remarcat faptul că “toată lumea care avea o situaţie financiară mai bună, demult au plecat din Irak. În prezent, creştini de toate confesiunile sunt considerati aliaţi ai statelor occidentale. De aceea, ei devin automat duşmanii şiiţilor şi suniţiilor.”

Stire preluata de pe
www.radiofiladelfia.ro
credinta

Un bătrânel trecând prin parc,a observat un copil în vârstă de 8 ani stând pe o bancă. S-a apropiat de el şi l-a întrebat:
- Ce faci acolo, micuţule? Aştepţi pe cineva? Zise bărbatul.
- Da, domnule, îl aştept pe Dumnezeu să mă ia la El.
- Ce vrei să spui?Că nu înţeleg. Eşti bolnav cumva? Crezi că vei muri?
- Nu,dar anul trecut, Dumnezeu i-a luat pe tatăl meu şi pe fratele meu cel mai mic, ca să-i ducă în casa Lui, în cer. Iar ieri la spital, mama mi-a spus că şi ea pleacă tot acolo şi că Dumnezeu nu mă va părăsi în nici un chip.
Acum, spuse băieţelul, nu am pe nimeni care să mă îmbrăţişeze şi să îmi dea să mânânc. Şi iată stau de atâta vreme şi mă uit în sus, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Dar cred că Dumnezeu va veni dacă îl mai aştept puţin. Nu-i aşa,domnule?
- Da,copile dragă, zise bătrânul,în timp ce îl năpădeau lacrimile.Nimeni nu îl aşteaptă în zadar pe Dumnezeu. El m-a trimis să îţi port de grijă.Vino cu mine!Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.
Ochii băieţelului au început să strălucească de bucurie.
-Ştiam eu bine că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată nu mi-a spus minciuni! Dumnezeu rămâne credincios promisiunilor Lui.
„Nu vă voi lăsa orfani Mă voi întoarce la voi!” (Ioan 14:18)
 
Blue Ice Template by Totul despre Blogger